Când ce mi-e dat n-ajunge
Şi fac ce pot să fac
Şi-n mine pentru mine
Prinosu-i prea sărac,
Doar bietul suflet urlă
Între un iad şi-un rai,
În prăbuşirea firii,
Din marele neant.

Şi nici nu mă mai tângui
Şi nici nu mă mândresc,
Satisfăcută, poate,
Într-un fel, mărturisesc
Că-n viaţa dintr-o viaţă,
Învingând eternul timp,
Însufleţesc trecutul,
Cu el prin mine-n gând.

Şi dacă n-ar fi dacă-n
Perfectul relativ
Şi un prinos prea sarbăd
În versu-mi evaziv,
Aş da un suflu-n sine
Cuvântului nespus,
În timpul dintre timpuri
Ce n-ar mai fi… apus.

ghh1

Advertisements